Din suflet pentru suflet
Nu am sa mint spunand ca sunt bine. Pentru ca nu sunt. Fizic ma simt ca o epava obosita de atatea lupte pe care le-a dat cu marea furioasa ce voia sa o inghita. Psihic sunt chiar mai rau de atat.
Plutesc pe o mare de liniste. Ma dor gandurile si timpanele de atata tacere cata s-a adunat in jurul meu. Am senzatia ca acoperisul casei este de fapt capacul unui sicriu poleit cu sclipici in multe culori.
Stau prea mult timp singura, intr-o zbatere surda care ma macina si ma epuizeaza. As vrea sa alerg, sa intind bratele catre cer, sa prind in nari mirosul vietii, al brazilor ce cresc nestiuti in varf de munte, al scoicilor care se sparg dureros pe plajele pustii.
Vezi, totul in jur e trist. Si totusi, cat e de frumos!
Nici macar nu mai trebuie sa inchid ochii pentru a vedea departarile. Ele sunt, toate, aici, langa mine, cu mine, in mine. Ma cheama insistent, cu o disperare pe care doar eu o pot intelege.
Ma cheama doruri salbatice. Musca din mine, ma sfasie, ma rup in bucati. Intind un deget spre ele. Le mangai timid, cu un soi de teama. Ce calde sunt! Ce placute la atingere! Ce departe de mine!
Trimite pe Facebook:
Clipesc si totul se face gri in jur. Cerul e gri, casele sunt gri, sufletul imi e gri. Nici macar nu ma ingrijorez. Stiu deja ca griul se poate asorta cu orice si ca cel mai bine se potriveste cu roz, cu bleu, cu lila, ba chiar si cu portocaliu daca esti destul de indraznet.
Aveam un ghiveci rosu abandonat pe geamul din bucatarie. L-am resuscitat impodobindu-l cu o superba floarea-soarelui si cu cateva fire de balarii verzi, albe si aurii.
Sunt toate artificiale, dar imi lumineaza casa si sufletul. Ma panseaza acolo unde imi simt ranile sapand adanc, tot mai adanc. E un zvacnet permanent. Urca si coboara de la minte la inima si inapoi. A facut o carare si a batatorit-o cu bocanci grei care imi tot lovesc in piept.
Vantul a impins norii si a eliberat soarele. Trag perdeaua, sa imi intre lumina in casa. Ciudat. Nici macar soarele nu mai are puterea de a-mi trezi bucurie si zambet.
Se spune ca unii oameni traiesc din amintiri. Eu le devorez, dar nu inainte de a le imbogati si a le polei cu o potiune secreta in care am amestecat dulce, si bland, si cald.
Incerc sa scot din suflet tot ce ma apasa. Fac asta pentru propriul meu suflet, sa il eliberez de poveri fara nume, sa ii dau libertatea de a zbura iar asa cum facea odinioara.
Plutesc. Intre vis si realitate exista intotdeauna o carare pe care pot umbla fara teama. Imi las sufletul sa pluteasca in seninul de aici si ma prefac ca nu vad panza de paianjen care ma strange tot mai tare, mai lipicios, mai fara putinta de scapare.
Poate ca ar trebui totusi sa urmez acest indemn, sa stau cu fata la soare ca sa las umbrele in spate. Si sa iubesc fara cuvinte... De atat aveam nevoie, de fapt, de o floare si o vorba buna... Legenda gladiolei
Comentarii
Trimiteți un comentariu